Indian Winter sau cum s-au dus We Singing Colors Far, far, far*

Text: Ruxandra Stoian

Foto: Diana Rădulescu, București, 2015

 

Trupa indie pop, We Singing Colors a susținut primul concert în India în ianuarie 2015, alături de The Amsterdams și alți artiști internaționali, în cadrul „Saarang Festival”. Concertele susținute au binedispus publicul venit din toată lumea, în campusul special amenajat la IIT Madras.

Piesele lor vesele sau uneori nostalgice, au bucurat inimile și urechile tuturor în acordurile melodioase ale lui Andrei Hațegan, vocea suavă a Roxanei Niculae și tobele ritmate ale lui Vlad Ionescu perfect îmbinate cu basul lui Narcis Axinte.

În aprilie 2014, au lansat primul album, “Made of wool, made of heavy metal”. Au cantat la festivaluri cunoscute cum ar fi Peninsula, Shorts Up, Femei pe Matasari, Street Delivery, în orașe în afară cum ar fi Chișinău și Sofia, ca mai apoi să fie atracția festivalului Saarang în Chennai, India.

10847404_10153156834967146_8424937065390003714_o

După căldura unui continent încins, pe Andrei și Roxana i-am găsit la o discuție pe lângă Cișmigiu, într-un vânt și o iarnă tipic românească.

 

Sophisticart: Nu foarte multe trupe românești au cântat în India, cum de ați reușit să ajungeți tocmai acolo?

R.N.: Am primit un e-mail de la organizatori în care ne spuneau că au ascultat muzica noastră, că le place și că ne-ar vrea la festival. Nu a fost cea mai simplă chestie, a durat în total cred că vreo 3 luni până ce am avut totul gata, de la instrumente, la bilete, vize, vaccinuri și toate celelalte.

Acum, mă gândesc că am avut și noroc și cred că ne-am dorit suficient de mult.

A.H.: Am avut două concerte în Chennai, pe coasta de Est a Indiei. Tot ce știam e că acolo cântaseră cu un an in urma Byron și Grimus.

 

10998310_10153156835952146_4445775504785485817_o

Sophisticart: Ați mai avut concerte în afară, dar nu pe alt continent. Cum a fost reacția publicului? V-au înțeles, au rezonat cu piesele voastre?

A.H.: Am dat peste un public foarte curios în India, eram o apariție exotică cumva pentru ei. Ei nu știau multe despre București, noi nu știam multe despre Chennai, dar un pic de engleză știe toată lumea, așa că ne-am înțeles. Indienii sunt foarte activi, nu se lasă până nu dansează cu tine și abia așteaptă să le dai puțin ritm ca să-ți arate ce pot.

R.N.: Publicul a fost fantastic. Au cântat, au aplaudat, s-au bucurat deodată cu noi. Erau oameni care ascultau oricum muzică alternativă, am vorbit mult dupa concerte, cu o parte din ei încă mai schimbăm linkuri cu piese și azi. La concert, a fost și decanul facultății IIT Madras, care s-a declarat foarte fericit după.

10924168_10153156834962146_1176386721612486652_o

 

Sophisticart: Cum ați simțit diferența culturală, mă refer la atitudinea oamenilor. În Europa e destul de ușor să diferențiezi oamenii prin outfit, în funcție de ce muzică ascultă sau ce interes cultural au.

R.N.: Ca atitudine, nu cred că am simțit mari diferențe. Depinde, normal cu cine vorbești și unde ești. Chennai-ul e oricum un oraș destul de deschis către cultura vestică: studenți din Europa, business-uri internaționale. Apoi, noi am vorbit mai mult cu studenții care și ei ascultau Pink Floyd la maxim, voiau să călătorească, învățau pentru facultate și se distrau seara în campus.

A.H.: Popor mai relaxat ca indienii, eu nu am văzut. În traficul ăla haotic, totuși nimeni nu urlă, nu înjură, totul se face pe calm și pace, pe principiu „it’s chill, sir, no problem, sir”. Se bea mai puțin la concerte, alcoolul e în multe locuri interzis, cum era în campusul în care se ținea Saarang, de exemplu, unde nu aveai voie să introduci alcool deloc. E într-adevăr o diferență să vezi indieni punjabi cu turban pe cap care dau din cap pe muzica ta sau femei cu capul acoperit care dansează cot la cot cu toată lumea în fața scenei. Ne-am adaptat repede la felul lor de a fi, am văzut ce înseamnă viață de tuc-tucar, (șofer de ricșa cu motor) sau cum arată așezările de pe o plajă peste care în 2004 a venit un val tsunami de 19 m înălțime. O altă chestie interesantă e că băieții nu prea poartă pantaloni scurți acolo. I-am întrebat de ce, mi-au zis că nu e frumos față de fete…Ce mai era? A, l-am învățat să bea vin pe unul dintre amicii pe care ni i-am făcut acolo, după care l-am invitat să guste din spaghetti. Zicea că nu mai gustase nici una nici altă până atunci. Avea 19 ani.

 

10991590_10153156835647146_1654188603856248677_o

Sophisticart: Dar pe plan spiritual? India e o țară cu un cult religios vast. Tradiția lor în budhism, hinduism, jainism diferă foarte mult de cultul creștin al Europei. Cum l-ați resimțit?

A.H.: Inițial, mă gândeam că nu se poate așa ceva. Ce spiritualitate să mai existe în haosul ăla, în mulțimile de oameni și mașini care nu se mai termină decât târziu în noapte. Cum să te mai gândești la Krishna când toată lumea pare să fie interesată să ajungă repede undeva, să-ți vândă ceva sau să te plimbe cu ricșa? Doar că aceiași oameni care se mișcă non stop și par că au ceva de făcut tot timpul se retrag cu aceeași dedicație în „zgomotul” templului. Muzica era omniprezentă în temple, indiferent că erau temple Shiva, Krishna, Templul Taurului sau închinate altor zeități. Te descalți frumos la intrare, nu trebuie să faci cruce nici măcar cu limba și te uiți. Dacă vezi un copil cu trompă de elefant la care se închină toată lumea, ăla e Ganesh. Cică aduce prosperitate. La cât de mulți indieni sunt, de fapt e normal să fie și o mare diversitate de religii. Sunt liberi să-și aleagă în ce cred. E ca un bufet suedez, unde nu e musai să mănânci tot, ci numai ceea ce ți se potrivește. Eu am rămas cu imaginea lui Ganesh în cap, părea un zeu de încredere. Cred că hinduismul e o religie care are spațiul ei, pentru că merge de minune cu clima și felul indienilor de a fi. Puțin visători, foarte curioși și, printre altele, pe cale să întreacă China pe plan economic  🙂

R.N. : Cred că am stat prea puțin ca să ne putem da seama de încărcătura spirituală, dar ce am observat a fost că erau mult mai relaxați. Au nenumărate zeități, respectiv temple și fiecare își poate alege în cine vrea să creadă. Nu există un singur mod în care te poți ruga, fiecare face ce își dorește, aduce flori sau nucă de cocos. Ce e obligatoriu e să îți scoți pantofii la intrarea în templu.

Erau și afișe cu „Iisus vindecă, apără, protejează” , de altfel, în Chennai fiind una din cele mai mari catedrale creștine (cladită pe mormântul Apostolului Toma).

10974714_10153156835202146_2196951558247205282_o

 

Sophisticart: Cum ați interacționat cu oamenii de acolo? Ce ați vizitat?

R.N. : Am avut un ghid cam pe toată perioada șederii, ceea ce a ajutat destul de mult în a vedea cât mai multe locuri. Am fost în Facultățile din campus, pe plaja la Oceanul Indian, în temple, bazaruri, am fost și puțin pe lângă Chennai să fugim puțin de oraș și șosele. Toata lumea voia să faca poze, să știe de unde vii, toți foarte deschiși și curioși. La fel ca noi.

A.H.: Când indienii dau din cap a NU înseamnă de fapt DA. Dar poate fi și „maybe, sir” sau orice altceva. Așa că fiecare discuție cu ei era prilej de bucurie. Ne-am înțeles de minune cu organizatorii festivalului, în special Atul și Vishnu, care ne plimbau peste tot. Distanțele sunt foarte mari, incomparabile cu Bucureștiul, mai de fiecare dată trebuie să iei un mijloc de transport ca să ajungi undeva sigur și în timp util. Când luam taxiul, de multe ori eram duși „cu forța” la magazine de suveniruri. Cică asta era șansa taximetriștilor de a câștiga o cămașa nouă, dacă aduc clienți în acele magazine. Totul era pe negoț, de la ei am aflat că orice târguială tre să o începi de la 50%. Altfel, temple la greu, mers mult pe plajă și în campusul Universității IIT Madras, care e o junglă / oraș cu maimuțe care-ți vin pe acoperiș și căprioare care stau cu tine la un hamburger, pe trotuar.

 

Sophisticart: În afară de cântarea cu We Singing Colors la festivalul Saarang, v-ați mai desfășurat pe undeva?

R.N: Da, în ultima seară, mai exact cu 2 ore înainte să plecăm la aeroport am cântat într-un bar alternativ de acolo, Zarra se cheamă. La fel, oamenii știau muzica vestică, erau fani The National sau Angus și Julia Stone. Și ne-au făcut de ne-am întors fără niciun album acasă. Era și un actor de la Bollywood în public, părea că îi place.

1547982_10153156835152146_954382211537125468_o

Sophisticart: Știu că pregătiți un material nou cu We Singing Colors. Puteți să ne dezvăluiți cum va suna? Adică ce influențe ați adoptat și dacă v-a inspirat India în vreun fel.

A.H.: Va suna un pic mai elaborat față de ce făceam până acum, acum fiind 4 oameni în trupă, dar o să încercam să ne păstrăm nota noastră. Unele piese le cântăm deja live și avem o reacție bună. Acum vrem să vedem cum mergem mai departe cu înregistrarea lor. Planul e să înregistram și producem albumul al doilea  în Londra și vedem de acolo. Primul single va veni în primăvară- vară și tot atunci pregătim și niște concerte în Georgia și UK.

 

Notele melodioase de pe albumul Made of wool, made of heavy metal îmbiau frigul de afară și parcă totul ducea undeva Far, far, far, într-un loc atemporal și aspațial, unde iubirea primează.

 

11001441_10153156855637146_731712762_o

Puteți asculta albumul întreg aici  http://we-singing-colors.bandcamp.com/ și îi puteți contacta pe pagina de Facebook https://www.facebook.com/wesingingcolors

 

*Piesa Far, Far, Far face parte de pe albumul Made of Wool, Made of Heavy Metal, iar clipul piesei va fi lansat în primavara aceasta, având la bază povestea celor 4 în India

 

One thought on “Indian Winter sau cum s-au dus We Singing Colors Far, far, far*

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *